Max Payne 3 Review

Max Payne e un nume predestinat. Pentru durere maximă, pentru neşansa de a-ţi vedea familia doar în poze şi ca un nume pe o piatră de mormânt. Ratat în viaţă şi în carieră, Max găseşte alinare în sticla de alcool şi analgezice, la 9 ani de la evenimentele din Fall of Max Payne, al doilea joc al seriei. Cel de-al treilea titlu nu avea cum să se axeze pe raiduri la bodega din colţ, astfel că eroul nostru este abordat de un fost coleg cu o propunere de slujbă: bodyguard privat pentru bogătaşi brazilieni.

Evenimentele locale nu sunt de partea lui Max, astfel că el n-are de ales decât să accepte şi se mută pe tărâmuri însorite, unde însă liniştea durează prea puţin. Angajatorul lui este ucis şi, în tipicul stil Max, el se trezeşte băgat până peste cap într-o afacere ce-l depăşeşte total, dar pe care nu o poate abandona din cauza demodatului simţ al dreptăţii ce-l caracterizează.
Povestea are multe dintre elementele stilului noir cu care a început Remedy seria, dar cumva „spălate” de accentele întunecate, de atmosfera apăsătoare şi sentimentul de pierzanie fără vreo şansă de răscumpărare sufletească. Soarele străluceşte acum peste Sao Paolo, fetele se învârt în costume de baie minuscule, designul aducând acum la un loc tehnici de cameră tipice filmului noir şi benzilor desenate într-o combinaţie de color şi alb-negru cu accent pe excesul de violenţă.

Campania single player se învârte în jurul a 10 ore, poate mai mult dacă decizi să o reiei pe Hard sau Hardcore. În plus, nu lipseşte elementul esenţial care a adus faima seriei: Bullet Time-ul, încetinirea acţiunii ce-i permite eroului să elimine curat şi spectaculos toţi (sau aproape) inamicii dintr-o cameră.
O opţiune similară cu Bullet Time, dar independentă, vine să completeze spectacolul sângeros din Max Payne 3: Shootdodge. Max se aruncă pur şi simplu în aer (dive) în cel mai pur stil al filmelor chinezeşti şi indiferent pe ce nivel de dificultate joci nu ai vreo limitare a acestei opţiuni. Totuşi, nu poţi să te arunci cu capul înainte: zonele deschise ideale pentru astfel de exhibiţii sunt şi pline de puncte de cover, iar AI-ul nu ezită să le folosească.

De altfel, întreg design-ul nivelurilor te obligă să fii prudent de cele mai multe ori. Uşile se încuie singure în urma ta, inamicii apar în valuri din tavan, din spate sau pe geamuri, iar unele secvenţe interactive te obligă la anumite acţiuni fără de care sigur nu supravieţuieşti. Problema cu aceste momente scriptate de apariţie a inamicilor este că de cele mai multe ori se declanşează după ce ieşi dintr-o secvenţă cinematică; de multe ori nici nu-ţi dai seama că ai controlul, cover-ul tău e cel mai fragil din jur, iar inamicii deja trag într-o veselie.

În consecinţă, trebuie să fii atent la orice colţ, la spaţiile deschise şi mai ales la muzică. Indiciile sonore sunt cele mai valoroase pentru că atâta vreme cât mai urmează ceva acţiune, muzica va fi antrenantă şi dramatică. Imediat ce ai terminat de ucis, totul se calmează, eventual primeşti şi o răsplată sub forma unui comentariu cinic din partea lui Max.
Evident, jocul poartă peste tot marca Rockstar şi uneori mi-am dorit să nu pară atât de mult un GTA fără open world. Gameplay-ul şi nivelurile sunt până la urmă liniare, dar prezentate în aşa fel încât nu-ţi pasă că povestea nu e extraordinară, nici băieţii răi atât de greu de ghicit, vrei doar următorul schimb de focuri ca să te arunci la risc în mijlocul inamicilor.