Un robot cu sentimente şi emoţii care să trăiască alături de noi o viaţă normală este momentan o idee demnă doar de ficţiunea cinematografică. Blade Runner, I, Robot, Terminator, Artificial Intellingence: AI sunt tot atâtea pelicule care au tratat un viitor robotizat şi o umanitate scandalizată, toate devenind sursă de inspiraţie pentru Binary Domain şi povestea sa din anul 2080.
Din caza catastrofelor naturale, oamenii sunt obligaţi să-şi reconstruiască oraşele la înălţime, suspendate, iar scăderea populaţiei duce la folosirea forţei de muncă robotizate. Toate bune şi frumoase, doar că America şi Japonia, ţarile ce conduc cercetarea şi piaţa de roboţi, au în spate conflicte mult mai vechi şi acuzaţii de furt intelectual. Mai mult, apariţia Hollow Children, creaturi mecanice dar imposibil de diferenţiat de oamenii reali, obligă IRTA (International Robotics Technology Association) să trimită o echipă de şoc în New Tokio pentru a investiga situaţia şi a-i aduce la judecată pe cei răspunzători.
Naraţiunea preia, cum spuneam, elemente din filme celebre, în timp ce gameplay-ul îşi trage “seva” în special din Gears of Wars, mai ales când vine vorba de echipă şi de sistemul de cover. Însoţitorii lui Dan “The Survivor” Marshall sunt tipici stereotipelor naţionale: Big Bo, afro-american şi plin de muşchi; Charlie din MI-6, cu tot cu dispreţul pentru americanii total lipsiţi de subtilitate; Rachel, partenera sa, femeia-bărbat dedică lansatorului ei de rachete; chinezoaica Faye, lunetistă şi totuşi sensibilă, plus Cain, robotul însoţitor al agentului francez (cu accent, evident), acesta din urmă suferind un eveniment fatal destul de aproape de începutul jocului. Alte NPC-uri, cum ar fi un detectiv japonez sau un membru al rezistenţei nipone îl ajută pe Dan, dar nu toţi ajung la finalul poveştii dintr-o nevoie de dramatism care însă nu ajunge să impresioneze.
Pentru a te face să te ataşezi de personaje, Binary Domain foloseşte un aşa-zis sistem de încredere: discuţiile cu colegii şi faptele tale de vitejie contra roboţilor inamici ridică nivelul de apreciere, ceea ce la final determină şi acţiunile NPC-urilor. Acest sistem este combinat cu posibilitatea de a da comenzi vocale, o idee teoretic excelentă, dar trasă în jos de ignorarea unor chestiuni tehnice. Jocul recunoaşte doar căşti cu microfon, nu şi eventuale camere sau microfoane independente pe care poate jucătorul le are deja prin casă; dacă nu ai un astfel de periferic, jocul nu detectează şi dezactivează automat partea vocală, ci te obligă să cauţi prin meniuri opţiunea aferentă. Chiar şi aşa, nu ai o indicaţie cum că răspunsurile predefinite au fost mutate pe o tastă anume (Tab) ca să poţi să alegi ce răspuns vrei din setul de cuvinte şi fraze predefinite.
Tot pe linia scăpărilor tehnice la momentul portării se numără şi mesajul “No configuration file found” care ar putea induce jucătorul în eroare. Nu e ceva în neregulă cu instalarea, ci doar trebuie să configurezi jocul înainte de a-l lansa: atenţie să setezi manual tastatura (dacă nu ai sau nu vrei să foloseşti un controller, deşi ar fi ideal) pentru că jocul îţi va da altfel butoane de gamepad fără echivalente pe taste. Şi nu uita să salvezi alegerea.
Odată scăpat de detaliile tehnice, Binary Domain vine cu lupte tipice pentru un AI minim, cu valuri peste valuri de roboţi decişi să te trimită la “fiare vechi”, banalităţi condimentate cu câteva scene contra cronometru şi vreo două urmăriri pe autostradă sau cu skiuri nautice. Ai-ul se limitează la a folosi o idee de sistem de cover, toate nivelurile fiind pline de pereţi, paravane şi lăzi, dar inevitabil va ieşi la plimbare şi va alerga de nebun fix în faţa mitralierei tale. În rest, deşi ai un sistem de comenzi vocale, nu ai nevoie de el pentru că tactica se limitează la tras la picioare şi apoi la cap pentru a dezmembra inamicii mecanici.