Nici AI-ul coechipierilor nu e tocmai strălucit, chiar dacă te ajută destul de mult la omorât; tendinţa de a intra în faţa ta (ca apoi să se supere că vrei să-i omori) nu e tocmai genială când finalul depinde fix de nivelul de încredere. Pe de altă parte, există şi zone ce pot fi exploatate fără ruşine pentru a recreşte încrederea pentru că inamicii apar la infinit şi tot ce ai de făcut este să-i trimiţi în nefiinţă, aplaudat la nesfârşit de AI cu fraze care devin enervante prin repetiţie după primul capitol.
Dan şi NPC-urile lui pot beneficia şi de o serie de upgrade-uri, fie pentru abilităţile proprii, fie pentru arme, o altă încercare superficială de a oferi nişte compenente RPG unui shooter cât se poate de insipid. Banii vin din omoruri, astfel că încă o dată e simplu să exploatezi zonele cu respawn infinit de roboţi pentru a băga în buzunar sume demne de un mogul cu penthouse în Dubai.
Singura parte bună a jocului sunt luptele cu boşii. Din cele circa 10 ore ale campaniei single player, cam două sunt dedicate dezmembrării unor creaturi mecanice uriaşe, în cel mai pur stil Manga: un câine, o gorilă, un samurai, un fel de carcatiţă, o maşină de tip Transformer reprezintă o provocare interesantă prin prisma dimensiunilor şi rezistenţei. În rest, dacă te fereşti de rachete, atacuri speciale şi ai muniţie, lucrurile sunt foarte simple – distrugi motorul robotului, l-ai terminat.
Problema este că restul cărnii de tun compuse din roboţi versi, albaştri sau roşii, cu variaţiuni pe tema dimensiunii armelor, nu oferă nimic interesant care să-ţi motiveze eforturile. Dialogurile sunt de-a dreptul cretine pe alocuri (vezi momentul „aaaa, o baie, mă taie un numărul doi, vin imediat”), iar muzica punctează momentele dramatice fără a fi însă memorabilă pe undeva.
Nici multiplayerul nu se descurcă mai bine, fiind de-a dreptul pustiu, în ciuda modurilor adversative diverse (Free for All, Team Survival, Team Deathmatch), Operation, Demolition, Data Capture, Domain Control) şi a unui mod cooperativ numit Horde unde trebuie să distrugi aceleaşi valuri de roboţi ca în single player. Singura sesiune pe care am reuşit să o găsesc îşi baza tacticile pe camparea la punctul de respawn, aşa că nu prea are sens să căutaţi divertisment decât dacă îi cunoaşteţi pe coechipieri şi adversari.
Grafica este decent realizată, roboţii se dezmembrează şi explodează, ultima parte fiind însă încă un element care distruge amuzamentul – cum nu există sânge, nu ai cum să te bucuri nici măcar de grămezile de metal distrus. Tot ce înseamnă poveste este realizat exclusiv în secvenţe cinematice prerandate, probabil pentru a acoperi modelele lipsite de detalii, lip sync-ul defectuos şi animaţiile limitate la încruntări şi strângeri din buze. Tehnic vorbind, portarea nu pune probleme de tipul crash-urilor sau blocajelor, dar fără un gamepad, controlul cu mouse şi tastatură poate deveni un coşmar, în special în timpul secvenţelor contra timp sau a celor în care controlezi skiul nautic sau încerci să elimini roboţi din viteza unei maşini.
Practic, toate elementele din Binary Domain au fost împrumutate de undeva, iar asta n-ar fi fost cine ştie ce problemă dacă ansamblul oferea ceva divertisment. Dar povestea este de-a dreptul ridicolă şi dialogurile nu ajută deloc, luptele se târâsc doar doar ajungi al un nou boss, iar încrederea şi comenzile vocale ar fi putut fi elemente esenţiale dacă ar fi fost exploatate corect.
Verdict: 6/10
Gen joc: Shooter
Cerinţe recomandate de sistem: Core i5 2.66GHz, 3 GB RAM, 1024MB Video
Număr de jucători: 1-8
Preţ: 39.9E Producător: SEGA; Publisher: SEGA Europe; Distribuitor: Steam