Alpha Protocol Review

Când zici Obsidian Entertainment, deja începi să salivezi abundent cu gândul la toate titlurile bune pe care le-au scos de-a lungul anilor: Knights of the Old Republic 2: The Sith Lords, Neverwinter Nights 2 şi add-on-urile aferente… Ei bine, nici nu m-aş fi gândit că primul lor joc 100% original, pe care l-au făcut singuri, singurei, ar fi avut motive să fie mai slab. Din contră, experienţă RPG aveau din plin, iar colaborările anterioare cu unul dintre cele mai tari studiouri din domeniu, Bioware, ar fi trebuit să-i înveţe destule pe partea tehnică. Ce-i drept, e şi prima lor încercare fără să fie ţinuţi de mână de linia unui joc anterior, iar ideile lor, deşi bune, sunt prea puţin sau prost exploatate.

Într-un fel, avem un Vampire: The Masquerade – Bloodlines repetat: un RPG excelent, tras înspre fundurile mediocrităţii din cauza problemelor tehnice. Alpha Protocol a tot fost amânat de-a lungul anului trecut după ce toate prezentările văzute cu diverse ocazii arătau o catastrofă tehnică şi chiar ca idei de gameplay. Şi dacă ceea ce am jucat acum este o versiune mult îmbunătăţită, nici nu vreau să mă gândesc ce dezastru era în jocul ăsta acum 12 luni.
Ca în orice RPG, avem şi o poveste, protagonist fiind Michael Thorton, personaj cameleonic ce poate îmbrăca mai multe poveşti de viaţă, în funcţie de felul în care îl personalizaţi la început. Trecutul eroului implică şi distribuirea punctelor de abilităţi în cele nouă ramuri avute la dispoziţie, sau puteţi alege Freelancer pentru o împărţeală după cum vă place. Sau se poate începe munca în cadrul organizaţiei secrete (deci inexistente oficial) Alpha Protocol ca simplu recrut, pe care toată lumea să-l ducă de mânuţă la antrenamente şi să-l ia peste picior. Există şi o recompensă pentru aceste începuturi umile, deblocarea modului Veteran, dacă reuşiţi să duceţi la capăt ca recrut aventura stealth şi de spionaj a agentului nostru.
Odată trecut de partea de antrenament, protagonistul este trimis pe urmele unei organizaţii teroriste, Al Samad, care aparent furase o serie de rachete super-şmechere de la compania Halbech, fabricant de arme. Evident, lucrurile se complică, Halbech se dovedeşte a fi băgată până la gât în încercarea de a porni un nou război rece de dragul umflării conturilor personale cu multe miliarde de dolari. Vrând-nevrând, jucătorul este aruncat în Arabia Saudita şi trebuie să-şi croiască drum printre numeroase grupuri de inamici, să afle informaţii, să “spargă” computere şi mai ales să stea de vorbă cu tot felul de personaje.

Cel mai important element este dialogul, cu ajutorul căruia este împinsă povestea în diverse direcţii, cu consecinţe plăcute (sau nu) spre final, când lucrurile se aşează la locul lor. Sistemul ales de Obsidian combină Fahrenheit cu Mass Effect şi rezultă următorul hibrid: avem opţiuni, dar timpul pentru a alege un răspuns este limitat. Alegerile de dialog, în loc să exprime exact ceea ce vrei să zici, sunt de fapt un rezumat al stării personajului – calm, furios, suav, profesional, evaziv, mincinos… La fiecare replică aveţi la dispoziţie doar câteva secunde pentru a alege, de cele mai multe ori numărătoarea inversă începând chiar dinainte ca interlocutorul să-şi termine spusele. Asta rezultă nu de puţine ori în surprize (ne)plăcute pe partea de influenţă asupra personajelor (reputaţia), pentru că răspunsul ales nu e nici pe departe ceea ce aşteptai să fie când ai selectat starea respectivă.
Evident, totul se mişcă repede pentru că în principiu lumea nu stă pe loc, iar Alpha Protocol este extrem de axat pe firul narativ principal. Nu există misiuni secundare, quest-uri de tipul “du-te si adu-mi chestia X”; iar când eşti trimis să-i omori pe unii sau pe alţii, e tot strict legat de intrigile pionilor implicaţi în afaceri necurate cu Halbech şi de dorinţa lor de a elimina concurenţa sau martorii incomozi.

Dacă e să ne luăm după producători, ei s-au folosit în alegerea dialogurilor de cei trei J.B. ai industriei divertismentului mondial: James Bond cel cu limba dulce ca mierea, Jason Bourne, profesionistul obsedat de misiune şi Jack Bauer, mereu cu degetul vesel pe trăgaci ca să rezolve tranşant problema. Chiar dacă replicile nu se mulează 100% pe aceste trei personaje, calitatea lor este mult ridicată de voci şi jocul actoricesc foarte bun. Actorii compensează din plin prin modulaţiile vocii ceea ce le lipseşte personajelor la capitolul animaţie, mimică a feţei şi gesticulaţie.