Ecranele şi ipocrizia producătorilor

A fost o vreme în care sistemele de calcul portabile costau sume exorbitante şi vizau un segment redus de piaţă, alcătuit în general din oameni de afaceri de succes. Drept urmare, nu este de mirare ca laptopurile erau privite mai mult ca pe nişte instrumente ce facilitau eficientizarea câştigurilor. Dar acele vremuri sunt demult apuse, iar laptopurile au devenit echipamente de uz general, cu o varietate fantastică şi preţuri pe toate buzunarele. Ba chiar Intel au încercat (şi au eşuat) să îmbine zona business cu cea Consumer sub umbrela ultrabook-urilor. Motivele eşecului sunt multiple şi variază de la evoluţia nefavorabilă a pieţei până la poziţionarea greşită a produselor şi dotările lor modeste din anumite perspective.
Iar cea mai mare hibă a ultrabook-urilor, ca de altfel a multor portabile din zilele noastre, a fost probabil ecranul. Când creezi un echipament modern, elegant şi cu pretenţii ridicate, este de-a dreptul aberant să foloseşti un amărât de panou TN. Şi cu toate acestea, producătorilor li s-a părut ceva perfect normal. Între timp, unii dintre ei au mai învăţat câte ceva, dar mă uit şi astăzi cu stupoare la unele laptopuri mainstream care „ţin cu dinţii” de bătrânul TN.
Iar asta nu este tot, întrucât rezoluţia de 1366×768 pixeli pare de-a dreptul nemuritoare. Încă stau şi mă întreb cum îşi imaginează unii producători că o astfel de rezoluţie ar putea fi de ajuns pe un ecran de 15.6” în condiţiile în care ea s-a demonstrat a fi nesatisfăcătoare chiar şi pentru ecrane de 13.3”. Odată cu lansarea primei generaţii de ultrabook-uri, s-au încercat diverse pretexte care sugerau că utilizatorii nu ar avea nevoie de mai mulţi pixeli pe un sistem de calcul portabil. Este drept că o rezoluţie mai mică ajută la obţinerea unui framerate mai bun în jocuri, dar nu toate laptopurile vizează jocurile. Iar lucrul cu tabele interminabile în Microsoft Excel, de exemplu, este o adevărată pacoste pe 1366×768 pixeli.
Şi cum se face că aceeaşi industrie care ne spunea că 1366×768 pixeli reprezintă rezoluţia optimă pe 13.3” şi 15.6” ne spune astăzi că avem nevoie de ecrane UHD pe telefoane? În care afirmaţie să ne încredem mai mult? Păi, după părerea mea, ambele sunt la fel de false. În cazul laptopurilor, o rezoluţie Full HD ar fi fost de bun simţ, iar renunţarea la TN în favoarea IPS ar fi fost necesară. Dar aceste 2 schimbări nu au avut loc, aşa că laptopurile sunt acum exact acolo unde merită să fie: cu un picior în groapă. Industria nu pare prea stresată de acest aspect deoarece are o altă piaţă de exploatat – aceea a dispozitivelor mobile. Aici, în cele mai multe cazuri, tipul de ecrane utilizate nu constituie o problemă. Rezoluţia lor pare să se transforme însă din nou într-un motiv de amuzament.
Dacă în cazul laptopurilor producătorii s-au încăpăţânat ani la rând să nu renunţe la rezoluţia de 1366×768 pixeli, în cazul dispozitivelor mobile par tot mai antrenaţi într-o cursă pentru a dezvolta ecrane cu rezoluţii ridicate. Este drept că obţinerea unui ecran de 5.5” cu rezoluţie de 2560×1440 pixeli este o reuşită lăudabilă, dar utilitatea lui este îndoielnică. Mă îndoiesc puternic că există utilizatori care să sesizeze diferenţa de sharpness faţă de 1920×1080 pixeli.
Şi atunci, de ce construiesc producătorii astfel de produse? Probabil ca în lipsa unei traiectorii sănătoase care să dea valoare întregii industrii, aceştia se concentrează asupra unor aspecte care să atragă atenţia publicului şi cât mai multe titluri pozitive în presă. Numai că în goana lor după senzaţional, producătorii omit detalii care chiar contează pentru utilizator. S-a întâmplat în cazul laptopurilor, unde am fost ademeniţi cu evoluţia hardware-ului necorelată cu cea a ecranelor şi pare să se întâmple din nou în cazul dispozitivelor mobile, unde ni se „dă pe la nas” cu dotări de care nu avem nevoie. Şi uite aşa ni se demonstrează cât de ipocrită este întreaga industrie, când ni se spune că cele mai mici echipamente de calcul au nevoie de ecrane cu milioane de pixeli, în condiţiile în care până nu demult ni se spunea că este perfect normal să numărăm pixelii cu degetul pe ecran.