Intel Sandy Bridge – un nou pas spre integrare

La începutul acestei luni şi al acestui an, Intel lansa într-o manieră destul de neobişnuită noile sale procesoare, cunoscute sub denumirea de Sandy Bridge. Poate ca unii dintre voi vă întrebaţi de ce considerăm lansarea neobişnuită. În primul rând, data expirării embargoului a fost mutată de pe 3 pe 5 cu doar 4 zile înainte de apariţia primelor review-uri. Pe 2 ianuarie, după ce se evaporaseră şi ultimii stropi de alcool din sânge, rulam teste de zor pentru ca pe 3 ianuarie să puteţi vedea primele teste cu Intel Sandy Bridge din România. Desigur, articolul publicat la data respectivă nu a fost unul atât de complet pe cât mi-aş fi dorit din cauza timpului foarte scurt avut la dispoziţie. Încă de atunci, planificasem două continuări care să analizeze şi celelalte aspecte absente din primul articol: soluţia grafică integrată şi modelul Core i7 2500K.
Din păcate, au apărut unele probleme care au intervenit în planurile mele iniţiale şi a trebuit să amân mult mai mult decât îmi doream acest articol, care are în centrul atenţiei Intel HD Graphics – noua soluţie grafică integrată de procesoarele Intel. Spre deosebire de generaţia anterioară, Sandy Bridge integrează nucleele de procesare, controller-ul de memorie şi soluţia grafică într-un singur chip, realizat folosind un proces de fabricaţie pe 32nm. În plus, Intel HD Graphics foloseşte o frecvenţă de funcţionare ajustabilă dinamic, în funcţie de necesităţi. Deşi este tactată standard la 850MHz, în funcţie de situaţie ea poate fi supratactată automat la 1100MHz pentru Core i7 2500K şi respectiv 1350MHz pentru Core i7 2600K. Ce mai trebuie ştiut este că soluţia grafică prezentă în procesoarele Intel Sandy Bridge, compatibilă DirectX 10.1, oferă şi accelerare hardware pentru diverse aplicaţii utilizate pentru codarea sau decodarea conţinutului video HD.
Pentru a analiza performanţele oferite de Intel HD Graphics, am supus unor teste procesoarele Core i7 2500K şi Core i7 2600K, folosind platforma H67.