După ce îşi ucide cel mai bun prieten pe motiv că ar fi fost implicat în moartea fiicei sale într-un accident rutier suspect, Sam se retrage din activitate, sătul de misiunile ucigaşe şi fără vreun scop în viaţă, acum că a rămas fără familie. Dar zilele lui de autocompătimire se termină rapid, deoarece este găsit încă o dată de Third Echelon şi pus pe urmele asasinilor fiicei sale. Ca şi în celelalte jocuri ale seriei, Grim, operativa care îi fusese mereu alături, îi oferă informaţii absolut necesare şi diverse gadget-uri. Tot ea îi face şi dezvăluiri care îl vor duce pe Sam pe un drum încâlcit, de la asasinii fiicei sale până la inevitabila conspiraţie ce pune în pericol, de data aceasta, conducerea SUA.
Povestea din Conviction reuşeşte să fie mult mai consistentă decât cele din jocurile anterioare, mai ales datorită dimensiunii sentimentale. Conspiraţiile ce implicau distrugere mondială, genii nebune sau militari cu un sens ciudat direcţionat al corectitudinii deja deveniseră banale. Introducerea dimensiunii personale le-a permis producătorilor să diversifice şi să lege frumos misiunile; dar până la urmă ajungem tot la un complot major şi la un personaj care îşi urmăreşte interesele personale de putere şi glorie chiar în sânul organizaţiei care ar fi trebuit să apere ţara de astfel de ameninţări. Dar drumul până acolo îl va face fericit pe Sam din toate punctele de vedere, asta e tot ce pot spune fără a strica distracţia celor care vor să se apuce de joc.
Ce e nou
În direcţia înclinării gameplay-ului mai mult spre actiune decât spre stealth, cei de la Ubisoft au fost nevoiţi să facă o serie de alegeri care s-ar putea să nu placă puriştilor genului axat pe furişat. Ca o comparaţie, se poate spune că Splinter Cell: Conviction seamănă acum mai mult cu seria Hitman decât cu seria Thief (cea care a pus bazele genului stealth pe PC), oferind jucătorilor trei variante de gameplay: furişare pură, dar extrem de dificil de realizat; acţiune pură, cu puşca în mână, şi ea dificilă pentru că Sam nu rezistă prea bine la atacuri directe; o combinaţie între cele două, unde jucătorul poate găsi reţeta ideală între a rupe gâturile inamicilor şi a le zbura creierii cu shotgun-ul.
Prima chestiune remarcată în virtutea schimbărilor făcute de producători a fost imposibilitatea de a mai căra şi ascunde corpurile. În mod evident, era una din opţiunile care ajuta mult componenta stealth, pentru că se evita (sau întârzia mult) alarmarea gărzilor. Acum, orice corp găsit lat pe jos va alerta restul inamicilor, care vor începe o goană nebună după Sam şi vor urla tot felul de înjurături, presupuse stimulente pentru a-l scoate din ascunzătoare. În mod clar, urletele sunt şi o gaselniţă de design pentru a-l ajuta pe jucător să-şi identifice mai uşor ţintele şi, atunci când s-a lăsat liniştea, să fie sigur că a curăţat nivelul de prezenţe jenante.
De asemenea, au dispărut kiturile de gadget-uri pe care Sam le primea în Chaos Theory, majoritatea balansate pentru furişare/acţiune cu pistolul cu amortizor. A fost eliminat şi cuţitul, dar celebrul pistol Five-Seven îi este în continuare companion fidel lui Sam, dotat cu gloanţe infinite. Şi această ultimă alegere s-ar putea să fie destul de neplăcută pentru unii jucători, dar în economia gameplay-ului s-a dovedit extrem de utilă pentru că sunt dese situaţiile în care muniţia pentru alte arme este foarte greu de găsit şi, în lipsa ei, Sam ar fi rămas neajutorat.