The Witcher 2: Assassins of Kings review

Se întâmplă uneori să dai peste un joc care să îţi placă foarte mult şi să nu te mai dezlipeşti de el. De-a lungul anilor în care m-am jucat şi până la urmă scris despre jocuri, am avut astfel de momente (cam prea rare, din păcate); de cele mai multe ori, în faţa foii de hârtie, pur şi simplu nu găseşti cuvintele care să exprime cum trebuie admiraţia, acel „ceva” care te-a făcut să petreci zile şi nopţi lipit de monitor. Şi Witcher 2 face parte din aceasta restrânsă categorie, cel puţin pentru mine, pentru că abia aşteptam să am timp să îmi continui aventura în lumea fantasy inventată de scriitorul polonez Andrezj Sapkowski şi virtualizată de cei de la CD Projekt RED.
 

De fapt, primul The Witcher a apărut acum 4 ani şi a avut un neaşteptat succes, chiar dacă versiunea 1.0 era plină de probleme tehnice. Producătorii însă au dovedit un mare respect pentru comunitatea de jucători, lansând o ediţie îmbunătăţită care rezolva majoritatea aspectelor negative, lucru pe care multe companii cu renume (şi resurse financiare uriaşe) nu îl fac nici măcar în gând. Cu această experienţă în spate şi o comunitate asigurată, CD Projekt şi-a realizat propriul motor grafic şi a trecut la alcătuirea unui joc cel puţin la fel de bun ca primul.

În termeni narativi, este probabil cea mai interesantă şi bine gândită poveste de care am avut parte în ultimii ani, mai ales din direcţia genului action-RPG. Pachetul nu are doar ambalajul cu fundiţă roşie alcătuit din grafică, sunet, dialoguri sau lupte, ci şi un conţinut cu o gamă largă de opţiuni. Orice alegere făcută acum poate avea consecinţe din cele mai diverse peste o oră, peste cinci sau în ceea ce priveşte finalul. Desigur, nu toate opţiunile au un impact uriaş, de fapt alegerile majore sunt puţine; dar restul schimbărilor, aşa mici cum sunt, contribuie la imersiunea într-o lume vie, care se învârte în jurul tău ca erou, dar în acelaşi timp îşi urmează cursul natural: NPC-urile beau, mănâncă, se ocupă de afaceri, fac sex şi se distrează, chiar dacă distracţie înseamnă şi să urmăreşti cum sunt spânzuraţi nişte nefericiţi.

Astfel, aspectele fantasy ale unei lumi coabitate de oameni, elfi şi dwarfi se împletesc cu elemente din viaţa reală, chiar dacă nu sunt tocmai cele idealizate de obicei în jocuri: nu prea vedem rasism, conflicte care mocnesc şi cine ştie dacă un lider carismatic le poate dezamorsa; nu vedem sex necenzurat, nici eroi principali care se îmbată şi abia dacă mai pot ţine sabia în mână într-o luptă. În limitele permise de un joc, de nevoia de a conduce totuşi naraţiunea şi de a organiza elemente sub formă de misiuni, Assassins of Kings îţi oferă un erou care să fie atât de bun sau atât de rău pe cât îţi place.

De fapt, witcher-ul Geralt of Rivia este departe de tiparul eroului RPG. Are o faimă, este apreciat şi dorit, în acelaşi timp însă dispreţuit pentru că un mutant genetic, printre puţinii din specia lui, nu este la el acasă nicăieri (încă un aspect al vieţii reale inclus parcă natural: oricine e diferit, este marginal din punct de vedere al societăţii şi chemat în faţă doar în caz de urgenţă). De meserie ucigaş de monştri, Geralt reuşeşte să devină eroul decisiv în intrigi politice în primul joc şi ajutând-ul pe regele Temeriei să scape dintr-o înfricoşătoare bătălie. Consecinţele sunt însă grave pentru Geralt, crezut mort şi totuşi revenind printre cunoscuţi cu un caz sever de amnezie, dar încă apt de luptă.

Începutul jocului nu se putea lipsi de o scenă complet neortodoxă, ca apoi să treacă la lucruri mai serioase: lupta aceluiaşi rege al Temeriei împotriva unor rebeli; Geralt dă o sabie de ajutor, doar că soarta îi este potrivnică şi se va vedea rapid arestat şi acuzat de uciderea suveranului amintit. De obicei, acestea pot fi momentele în care un joc se termină, doar că posibilităţile de dezvoltare ale intrigii depinde de abordarea ta: soluţia poate veni de la o femeie, de la duşmanul cel mai încrâncenat sau de la un fost camarad de arme… De aici, povestea se ramifică şi mai mult, chiar doar prologul oferind direcţii de care nici să nu-ţi dai seama până nu te apuci a doua oară sau citeşti despre ele pe forumuri. Personal, mi se pare excelent că încă se mai pot face jocuri cu poveşti care mai reuşeşc să surprindă: „hei, nu mi-am dat seama că puteam să mă duc şi acolo, sau să procedez altfel…”

Cum spuneam, deciziile majore sunt destul de puţine, dar au şi impactul aferent: vei primi împreună cu facţiune diferită, şi misiuni separate, şi personaje unice, cele două unindu-se, evident, pentru punctul culminant şi câteva hărţi comune. În rest, peisajele sunt complet diferite dacă mergi pe mâna dwarfilor (vei ajunge în oraşul de stâncă Vergen) sau pe cea a oamenilor, care au la dispoziţie un întreg oraş şi tabere bine protejate. Depinde doar de ceea ce ţi se pare ţie că e corect să alegi în contextul dat; indiferent de preferinţe, jocul nu te pedepseşte, pentru ca nu există practic un sistem de moralitate. Poţi să omori, să te duci la bordel dacă ai bani, să fii „naşpa” cu nevoile locuitorilor oraşelor, să iei mită de la vânzătorul de etnobotanice sau să-l alungi din oraş la rugăminţile celor care s-au trezit şi dependenţi, şi faliţi… Şi alegerile făcute în timpul dialogurilor au consecinţe, uneori chiar definitive: ai grijă ce vorbeşti cu liderul rebel al eliflor Scoia’tael, are degetul foarte nervos pe coarda arcului…

Ce-i drept, nu toate sunt perfecte în termeni narativi. Detaliile legate de jocul anterior sunt puţine şi împrăştiate în secvenţe cinematice legate de amintirile lui Geralt; există un jurnal cu elemente esenţiale, de citit dacă vreţi să înţelegeţi diverse subtilităţi, dar multe vin direct din cărţile lui Sapkowski care abia parţial au fost traduse în engleză din poloneza nativă. De asemenea, durata este mai mică, cam 25 de ore (prolog, 3 capitole şi epilog), multe fire narative rămânand fie prea putin explicate la final, fie complet deschise pentru următoarele DLC-uri şi add-on-uri. Ce-i drept, mai bine puţin şi bun decât 50 de ore plictisitoare, pline de bug-uri sau poveste fără substanţă; în mod cert vom avea parte şi de continuări.