The Witcher 2: Assassins of Kings review

Geralt nu ar fi nimic dacă n-ar avea de partea lui toate abilităţile oferite de genetica sa aparte. Dincolo de o forţă fizică deosebită, el mânuieşte o serie de magii şi poate să-şi şi creeze poţiuni care să-ofere avantajul câştigării bătăliilor. În mod standard pentru serie, el are o sabie de argint pentru tăiat monştri şi una normală pentru tot restul inamicilor. Partea magică este reprezentată de aceleaşi vrăji ca în primul joc (Aard, Igni, Quen, Yrden, Axii): Quen reprezintă un fel de scut personal; Aard-ul împinge inamicii, chiar şi de pe stânci sau zidurile cetăţilor, iar urletele lor disperate sunt o adevărată muzică în condiţiile în care luptele nu sunt deloc uşoare; Igni le dă foc, Yrden îi înţepeneşte pe loc, în timp ce Axii oferă control mental temporar.

Ca şi în primul joc şi multe alte RPG-uri clasice, ai nevoie să culegi tot felul de ierburi, flori şi minerale pentru a crea poţiuni. Alte ingrediente (unele chiar foarte rare) sunt diverse organe ale monştrilor ucişi, de la ochi şi gheare până la inimi. Geralt le combină aşezat în postura sa de meditaţie, dintr-un meniu de expectativă, să-i zicem, pentru că ciclul zi-noapte din joc înseamnă şi că unele lucruri nu le poţi face decât când e soarele pe cer. Şi cum să alergi de nebun nu e o idee bună, meditaţia face să treacă şi timpul mult mai repede. Din acelaşi meniu eroul se pregăteşte de luptă, înghiţind în prealabil ce poţiuni crezi că vor fi utile pentru următoarea bătălie. Geralt creează de asemenea bombe şi capcane pentru a lua prin surprindere monştriiacestea fiind şi subiect de misiuni secundare: diverse tipuri de explozibil distrug cuiburi subterane, capcanele prind harpii, alte bombe dărâmă puţuri subterane pentru a bloca pentru totdeauna în adâncuri periculoasele creaturi stârnite de dwarfii care au săpat prea adânc (Lord of Rings, cineva?:P).

Cum toate acţiunile se traduc în experienţă, poţi distribui puncte (talent points) într-un arbore de abilităţi foarte bine dotat, împărţit pe cele trei specializări ale lui Geralt (arme albe, magie, poţiuni), plus încă o rămurică deblocată prima în prolog pentru a-i mai da ceva „muşchi” personajului nostru. De altfel, este evident de la primele lupte că nu avem de-a face cu AI bătut în cap, nici cu aruncatul în mijlocul grupurilor de monştri. Da, e adevărat că sistemul a fost simplificat, la prima vedere dând înspre hack’n’slash. Nu mai trebuie să te sincronizezi după indicative vizuale, dar nici nu merge să te repezi cu capul înainte. Mai ales la început, trebuie să-ţi foloseşti tot arsenalul pentru a supravieţui în condiţiile în care 3 lovituri te omoară, iar una pe la spate face 200% damage.

Pe măsură ce Geralt îşi creşte abilităţile, lucrurile devin mai uşoare, dar nu floare la ureche. Tot e nevoie de tactică, mai ales în luptele cu boşii şi de înghiţit poţiuni pentru a face viaţa să se regenereze mai repede, sau să vezi în infraroşu în subterane şi peşteri, să fii mai rapid să faci damage mai mare. Există o limită şi la câte poţiuni poţi înghiţi, plus un nivel de toxicitate care oferă avantaje pe de o parte, dar îţi limitează eficienţa în alte direcţii. Cum lucrurile se desfăşoară aşa pe nivelul normal de dificultate, pe Hard sau Insane deja trebuie să ai răbdare de fier şi tactica lui Alexandru cel Mare combinat cu Napoleon pentru a scăpa întreg. Din aceleaşi motive, tentaţia e mare să treci pe Easy, doar că aici lucrurile sunt mult prea uşoare: monştrii vin în grup, dar atacă mai mult separat, nu toţi odată, loviturile lor fac damage minim, doar boşii prezintă provocări (medii). Astfel, personal am mers pe ideea că mă joc pe normal, dau o raita pe Easy (scurtă) şi apoi, la următoarea tură, merg mai sus pentru a vedea dacă am învăţat ceva din experienţa anterioară. De altfel, la câte opţiuni descoperi şi cine ştie câte ratezi, măcar de două ori tot eşti tentat să termini jocul.