Call of Juarez: The Cartel Review

Teoretic, Call of Juarez: The Cartel are toate elementele care să-l facă jocul perfect: campanie cooperativă în trei, alegere de personaje cu abilităţi diferite, multe arme, mulţi pixeli furioşi de împuşcat, finaluri diferite şi multiplayer competitiv. Practic, deşi toate cele mentionate mai sus există, funcţionează ca un calculator cu 64MB de RAM pe care ai vrea să joci Crysis. Deci nu prea sau deloc. Luate separat însă, există destule idei bune (implementate slab) pe care sper să le văd folosite şi în alte shootere în viitor.
Pentru început, campania se învârte în jurul unui atac cu bombă contra sediului DEA din Los Angeles (agenţia anti-drog americană), atac bănuit a fi opera unui cartel de droguri din rândurile caruia iese în evidenţă persoana unui anume Alvarez.

Trei agenţi sunt “combinaţi” într-o echipă specială, deşi teoretic agenţiile lor se iubesc precum apa şi uleiul: Ben McCall, poliţist LAPD şi descendent al acelui McCall din original, cu Biblia într-o mână şi Coltul 45 în cealaltă; agenta FBI Kimberly Evans şi ofiţerul din brigada anti-drog Eddie Guerra. Fiecare are şi preferinţe armate, ceea ce teoretic ar trebui să facă o diferenţă după ce ţi-ai ales eroul: Ben foloseşte arme clasice şi rezistă la mai multe gloanţe, Kim preferă puştile cu lunetă, iar Eddie se axează pe armament modern, de la mitraliere la shotgun-uri. Încă o dată teoretic, pentru că în practică am jucat cu Kim cu pistoale şi AK 47 fără să remarc vreo problemă; în plus, când inamicii vin peste tine ca oamenii cu cap de bombă din Serious Sam, nu e o idee prea bună să foloseşti o puşcă cu lunetă.

Povestea este la fel indiferent de personajul ales, doar finalurile pot diferi în funcţie de decizia luată la sfârşit. Pentru a condimenta însă cele 15 capitole rezumate la “împuşcă, împuşcă, împuşcă”, dacă joci cu aliaţi umani mai ales, te poţi bucura de puterea agendei secrete. Astfel, telefoane şi mesaje text te anunţă că ai ceva de făcut ce nu trebuie să ştie colegii tăi – salvezi informatori, pui microfoane, arunci maşini în aer, recuperezi informaţii de tot felul. La fel se întâmplă şi cu aliaţii tăi, deci cooperarea are şi competiţie inclusă, plus nevoia de a fi mereu cu ochii în patru. În plus, prin niveluri sunt ascunse şi tot felul de obiecte speciale care oferă experienţa necesară creşterii în nivel şi arme noi; dacă însă eşti prins săltând obiectul, pa pa experienţă. Sau poate n-ai fi prins, dar nu lipsesc şi diversele bug-uri: obiecte în camere inaccesibile, telefoanele primite nu pot fi “skipped” şi apar în cele mai nepotrivite şi aleatorii momente, fix în mijlocul unei lupte încinse sau când conduci; unele obiective secrete nu pot fi rezolvate, alteori obiectele interactive sunt bine înfipte într-un zid şi n-au nici cea mai mică aromă de interactivitate. În plus, AI-ul n-are niciun cuvânt de zis la partea cu agenda secretă pentru că nu are aşa ceva, doar te urmăreşte ca să nu poţi lua obiectele speciale.