Diablo III Review

Un cutremur îngheţat scutură deşertul, lăsând în urmă doi crocodili cu burta în sus. Muştele supradimensionate nu-ţi dau pace, alte creaturi cu sau fără aripi sar pe tine fără nicio jenă, numai bun să sari în mijlocul lor pentru un Whirlwind devastator. Câteva globuri de viaţă îţi asigură supravieţuirea până la următoarea hoardă de monştri, până la următoarea peşteră sau subterană, până la Răul suprem, Diablo.

Iată-ne ajunşi într-un nou punct de cotitură din lumea jocurilor. Am văzut Duke Nukem Forever pe piaţă, S.T.A.L.K.E.R., ba chiar şi un StarCraft II. Mai lipsea, după 12 ani, cel de-al treilea titlu din seria Diablo şi a venit acum şi mult aşteptatul moment. Momentul a venit, a trecut de o saptămână şi două run-uri pe Normal, unul pe Nightmare şi altul pe Hell, iar concluzia? Mai încolo o concluzie pentru că trebuie văzut ce s-a schimbat, dacă s-a schimbat ceva sau dacă nu cumva Diablo III e doar o compilaţie pasată tridimensional în 2012.

Desigur, dacă n-aţi cumpărat jocul (sau precomandat acum vreo 10 ani), o căutare pe Google şi o raită pe YouTube oferă o grămadă de detalii despre toate cele cinci clase, ce fac, ce nu fac, abilităţi, monştri, poveste etc. Poveştile şi filmele însă sunt doar atât, poveşti şi filme; până nu pui mâna să joci, n-ai de unde să-ţi dai seama că Diablo III este un produs al epocii sale: un joc bun, dar nu extraordinar, creat pentru oameni care nu complică cu statistici (nici măcar cu acelea simpliste), pentru fanii disperaţi ai seriei, pentru jocul cooperativ (şi adversativ, când va fi implementat). Este liniar şi o plimbare destul de simplă pe Normal, adevăratele provocări venind abia la nivele superioare de dificultate, la fel ca şi loot-ul cu adevărat interesant. Din acest punct de vedere, nu mi se pare normal să fiu obligată să joc aceeaşi poveste de câteva ori la rând doar pentru a-mi pica nişte obiecte mai de Doamne-ajută, oricât de aleatorie ar fi generarea nivelurilor.

Pe de altă parte, Diablo III încă reţine acel ceva care a făcut celebră seria. Nu neapărat povestea (pe care personal n-am considerat-o extraordinară niciodată), ci felul în care gameplay-ul combină luptele la grămadă cu folosirea tuturor abilităţilor în cel mai libertin mod. Nu trebuie să-ţi păstrezi forţele pentru cine ştie ce boss special, ci doar să arunci cu fulgere, topoare, gheaţă, foc, să prăbuşeşti candelabre, bolovani şi buşteni peste grămezile de monştri.

Povestea se reia la 20 de ani după evenimentele din Diablo II, cu Sanctuary-ul din nou atacat, o stea căzătoare trezind la viaţă, aparent, morţii. Desigur, nimic nu e atât de simplu, iar eroul (sau eroina) trebuie să descurce iţele aventurii, să scape de nişte demoni ofticaţi şi, încă o dată, de Diablo. Evident, între stea căzătoare şi caftit Diablo se află o grămadă de niveluri împărţite în patru acte, presărate de cinematici variate – de la desene şi filme in-game până la secvenţe stil Blizzard, excelent realizate (dar prea puţine).

Atmosfera poartă marca Blizzard, faptul că povestea nu este cine ştie ce logică şi nici nu explică prea multe în dialoguri este bine acoperit de fundiţele roşii ale design-ului; de altfel, ca şi in cazul StarCraft II, lipsa originalităţii este atât de bine mascată, că nu ne pasă de cine ce spune câtă vreme ne distrăm.