Dragon Age II – se întorc dragonii

Dragon Age: Origins poate fi acuzat de multe lucruri, dar nu de lipsă de conţinut. A adus un univers nou în lumea RPG-urilor, personaje simpatice şi un sistem de luptă controversat, dar totuşi apreciat. Şi, în mod normal, criticile primite ar fi trebuit luate în considerare pentru ceea ce este acum Dragon Age II, o continuare logică dacă ne gândim la succesul avut de primul joc. Dar Bioware, cu toporul EA pe urme, a luat criticile şi s-a dus cu ele în fundul curţii, rezultând astfel o producţie practic neterminată, care ar mai fi avut nevoie de cel puţin un an pentru a se ridica la înălţimea originalului.

Legăturile cu primul joc sunt destul de subţiri, chiar dacă ai posibilitatea de a importa salvările. Importul se reduce însă la folosirea deciziilor luate în Origins pentru că nu mai există şi alte rase în afară de oameni (dwarfii, elfii au dispărut) şi, personal, n-am remarcat cine ştie ce schimbări în firul narativ; diverse aluzii apar doar în conversaţiile însoţitorilor din party, unii dintre ei fiind preluaţi direct din Origins (chiar dacă nu au avut un rol extrem de important). Dacă nu ai salvări, jocul oferă trei poveşti predefinite pentru a susţine originea campionului din Kirkwall, personajul tău principal. Personalizarea, fie bărbat sau femeie, este detaliată, dar parcă tot dwarfiţa din Origins îmi place mai mult, am reuşit o identificare mai puternică cu “mine” ca ideal ludic. Chiar pot să zic că mi-a ieşit un warrior female urâtă, dar n-am mai avut răbdare şi am trecut la joc.

Povestea este clară din start: eroul tău este faimos şi iubit de toată lumea, este Champion of Kirkwall, dar contează cum a ajuns acolo. De la un simplu refugiat din Lothering, cu darkspawn-ul pe urme, Hawke urcă pe scara socială şi până la urmă este cel mai important factor de decizie în evenimentele sângeroase din oraşul Kirkwall, practic un fel de arbitru între facţiunea magilor conduşi de Orsino şi cea a templierilor lui Meredith. Desfăşurarea acţiunii este povestită de unul dintre însoţitorii tăi, dwarf-ul Varric, o copie clară a lui Oghren din Origins. Îi lipseşte însă lui Varric acel “ceva” care face din dwarf un războinic fioros, chiar dacă el luptă foarte bine şi are un simţ al umorului excelent.

Povestea are însă numeroase lacune, iar evenimentele din final, în special, arată ca o magie pentru că nu se justifică prin prisma acţiunilor anterioare. De asemenea, un alt personaj venit din Origins, Flemeth- Which of the Wilds – arunca o serie de dialoguri bizare şi două misiuni, ca apoi să dispară complet din joc. La fel se întâmplă şi cu personaje din party, pe care nu le poţi “salva” indiferent de direcţia aleasă. Personal, eu văd aici o ciopârţire intenţionată a poveştii pentru a mai scoate nişte bani de pe urma add-on-urilor şi DLC-urilor.

Misiunile au fost împărţite în mai multe direcţii: aventurile din linia narativă principală, misiunile legate direct de poveştile celorlalţi eroi; misiuni secundare, dar care într-un fel sau altul se leagă de cele principale sau de cele ale însoţitorilor; quest-uri opţionale, care implică căutatul prin toate colţurile după cărţi, săbii sau fete răpite pentru ca ele nu sunt marcate ca atare pe hartă, trebuie să le identifici intenţionat sau, eventual, să pici din greşeală peste ele.

O parte interesantă este împărţirea misiunilor între zi şi noapte. Anumite evenimente necurate se petrec doar pe întuneric, astfel ca ambuscadele şi atacurile neaşteptate, mai ales în zonele sărace din Kirkwall, au mai multă logică. În rest însă, mediul de joc este limitat doar la Kirkwall şi câteva zone exterioare (inclusiv scurte incursiuni în Deep Roads), cu o reciclare oribilă a hărţilor (doar una pentru subterane şi 2-3 pentru depozite şi case); astfel, chiar dacă sunt reacoperite de fog of war la începutul fiecărui capitol, deja le ştii pe de rost şi ajungi să apreciezi coridoarele strâmte pentru ca ştii că acolo nu te atacă nimeni.