Mass Effect 3 Review

Sistemul de alegeri este prezent în continuare, completat de opţiuni Paragon/Renegade. În completare vine o reputaţie globală pe lângă alegerile bune/rele, ceea ce face ca hotărârile să nu mai fie chiar atât de albe sau negre. S-a încercat obţinerea nuanţelor de gri în ideea că o alegere aparent bună s-ar putea să se termine nasol sau că poţi să te înţelegi în continuare cu diverse NPC-uri chiar dacă acţiunile tale le stau în gât. Chiar dacă în continuare consider Knight of the Old Republic II: The Sith Lords ca având cel mai reuşit sistem de acest gen, Mass Effect 3 uşurează deciziile jucătorilor pentru că nu te mai obligă să alegi ceva doar pentru că vrei să-ţi păstrezi linia Paragon, chiar dacă opţiunea Renegade pare mai atrăgătoare.

Povestea este construită mult pe baza dialogurilor cu însoţitorii şi NPC-urile, ca şi din toate detaliile oerite în Codex despre rase şi planete. Personajele au biografii interesante, iar atmosfera are o tentă dramatică, fiecare având persoane dragi moarte sau dispărute sau despre care nu mai au nicio veste, elemente care îi pot distrage de la gravitatea problemei galactice.

Adunarea tuturor raselor din galaxie nu este deloc uşoară pentru că neînţelegerile dintre ele sunt vechi de milenii: Geth se luptă cu Quarians, Kroganii doar ar căpăci salarieni din cauza Genophage-ului şi tot aşa, esenţialul fiind să navighezi cu vorba dulce sau cu pumnul printre misiunile dedicate pentru a-i aduce pe toţi sub umbrela ta. Consecinţele sunt vizibile pe harta strategică, unde pregătirea armatei trebuie să fie 100%, iar cea galactică peste 50% (realizabil doar dacă intri şi în multiplayer până a termina campania single player).

Dacă misiunile principale sunt de ajuns de interesante, cele secundare apar pur şi simplu auzind dialoguri prin Citadelă; ideea nu e rea pentru că te scuteşte să mai dai click-uri de nebun, poate poate un NPC are ceva de oferit. Aceste quest-uri nu prea au un context serios aşa că e de ajuns să te duci pe toate planetele, să le scanezi şi vezi ce pică. Apoi te întorci pe Citadelă, deschizi harta şi vezi pe unde apar nume noi în diversele secţiuni şi gata, s-a rezolvat. Asta când nu ai şi ceva bug-uri – o misiune n-a vrut să se activeze, iar alta pur şi simplu mi-a dispărut din jurnal.

Şi aşa ajungem şi la partea cu finalul: ştiţi voi, aia în care ajungi la monumentala concluzie, când tot ce ai făcut în trei jocuri şi zeci de ore de lupte şi alegeri se va transforma în viitorul nu doar al tău sau al pământenilor, ci al tuturor raselor din galaxie. La coş! După ce te agiţi de zor, la final nu ai decât să mergi pe verde, albastru sau roşu, redus la a asculta nişte replici fără prea multă logică sau context de la o entitate care joacă rol de Dumnezeu, creator sau ce îţi mai trece prin cap. Pe Internet a curs multă cerneală virtuală în controversa stârnită de final şi de ce ar putea însemna opţiunile şi secvenţele cinematice ce le precedă; consecinţa a fost un scandal imens şi promisiunea unui DLC care să repare situaţia. O situaţie care n-ar fi avut nevoie de reparaţie dacă (cel mai probabil) EA i-ar fi lăsat pe cei de la Bioware să-şi facă treaba în linişte şi să scoată jocurile bune cu care eram obişnuiţi înainte de Dragon Age II.