Din fericire, tot acest sistem este bine încroporat şi nu ajungi să petreci ore prin meniuri alegând abilităţi, ci mai curând eşti preocupat de cum să foloseşti toate puterile şi abilităţile cât mai creativ pentru a maximiza măcelul virtual. Capete, membre, soldaţi rupţi în două, spânzuraţi de tentacule, rupţi în patru sau pulverizaţi de un Devastator sau Black Hole sunt doar câteva metode de a înainta prin lumea deschisă a jocului.
Secvenţele cinematice contribuie şi ele din plin, mai ales că de cele mai multe ori chiar şi faci ceea ce vezi în filmuleţe – rupi un braţ şi-l baţi pe monstru până-l faci piftie, arunci în aer o bază întreagă şi apoi striveşti cu bocancul resturile, mai arunci un Whipfist sau o tentaculă şi gata curăţenia de primăvară. Tancurile şi elicopterele n-au nici ele o soartă mai blândă, poţi să le rupi cu pumnii, să sari pe ele şi să smulgi TOW-ul sau motoarele, apoi le reduci la grămezi contorsionate de fiare arzânde dintre care se strecoară târâş ţinta ta, în speranţa deşartă că va scăpa neconsumată.
Marele avantaj al mediului de joc este deschiderea pe orice direcţie, aproape fără limită pe verticală; nu există niciun colţ unde Heller nu poate sări, zbura sau plana într-o combinaţie bine realizată de Batman şi Spider-Man. Căderile necontrolate sunt fatale, desigur, dar numai dacă te nimereşte vreo rachetă lansată dintr-un elicopter, altfel poţi alerga pe clădiri ca la maraton şi de cele mai multe ori cobori la nivelul străzii doar pentru a-ţi îndeplini misiunea. Găsirea ţintelor este uşurată şi de un fel de radar „inclus” în Heller – unda de răspuns arată direcţia generală unde se află ţinta, ca apoi să te apropii şi să ai o discuţie personală cu ea. Din păcate aici apar şi problemele, în momentul în care ai nevoie să selectezi o singură ţintă.